Sacré Bleu

Christopher Moore - Sacré Bleu: A Comedy d'Art

Mantia Fecioarei Maria este pictată în albastru. Albastrul sacru. Nu a fost întotdeauna așa, dar începând cu secolul al treisprezecelea, Biserica a decretat ca în picturi, fresce, mozaicuri, vitralii, icoane și altare, mantia Fecioarei Maria să fie pictată în albastru și nu orice albastru, ci albastru ultramarin, cea mai rară și mai prețioasă culoare din paleta pictorului medieval, de origine minerală, mai valoroasă decât aurul. În chip straniu, în cele unsprezece secole de dinaintea răspândirii cultului Fecioarei, nu apare în literatura bisericească nicio menționare a culorii albastre, niciuna, ca și cum ar fi fost evitată în mod deliberat. Înainte de secolul al treisprezecelea, mantia Fecioarei era tradițional pictată în roșu - culoarea sângelui sacru.

Negustorii de culori și pigmenți din Evul Mediu, care se aprovizionaseră cu roșu încă de pe vremea Imperiului Roman, dar nu aveau o sursă naturală stabilă de albastru, au fost supuși unor presiuni enorme pentru a satisface solicitările născute din asocierea ultramarinului cu mantia Fecioarei. Au încercat să îi corupă pe pictorii de vitralii ai marilor catedrale să folosească în operele lor albastrul pentru a-l portretiza pe Diavol, în speranța că vor schimba concepția credincioșilor, însă Fecioara și Albastrul Sacru au prevalat.

Cultul în sine al Fecioarei se poate să fi apărut în urma unui efort al Bisericii de a absorbi ultimele culte ale unor zeițe păgâne din Europa, unele dintre ele fiind rămășițe ale cultului zeiței romane Venus și al corespondentei sale grecești, Afrodita, precum și cel al zeiței norvegiene Freya. Anticii nu asociau culoarea albastră cu zeițele lor. Pentru ei, albastrul nici măcar nu era o culoare reală ci o nuanță a nopții, un derivat al negrului.

În lumea antică, albastrul era un prunc al întunericului.

Drumul Taberei

Casa mea se află sub un deal unde era pe vremuri o tabără în adevăratul sens al cuvântului.

Tabăra a fost un conac foarte frumos, într-un peisaj care pe vremuri, când dealurile din spatele meu erau acoperite cu viță de vie și păduri cât vezi cu ochii, trebuie să fi arătat destul de pitoresc și relaxant pentru tinerii pionieri și tovarășii lor supraveghetori. În vremurile tulburi pe care le traversăm, conacul e abandonat în paragină și statul - prin dezinteres - l-a redat tineretului din sat care se bucură de el cum știe mai bine și anume smulge parchetul și îl pune pe focul de tabără din sala mare, scrie pe pereți mesaje gen Și Luță are demonii lui, face pipi, caca în veceurile dezafectate și alte chestii palpitante.

Ieri, plimbându-ne ca tot omul duminica după o masă copioasă, am ajuns la Tabără. Atmosfera era aproape ireală, o liniște leneșă tulburată doar de foșnetul pașilor noștri, câteva triluri care prin delicatețea lor întăreau impresia de feerie. Cuprinși de farmecul locului, am dat ocol clădirii, am urcat treptele pe jumătate prăvălite, am privit printr-o fereastră spartă spre oraș unde se pierdeau în ceața depărtării turnurile Petrochimiei. Bun.

La un moment dat, se aud râsete și niște înjurături, întoarcem capul spre poteca de la intrare. Un grup de tineri veniți să își petreacă după-amiaza într-un decor decadent, făcând chestii cât se poate de normale la vârsta lor. Coborâm să ne luăm tălpășița înainte să iasă o confruntare între generații. Când ajungem la parter, în fața intrării, un puști găsise o saltea deșălată. După capul lui, salteaua mai are ceva viață în ea, drept urmare se aruncă cu picioarele și începe să sară în sus. Pentru că distracția e mai bună-n tovărășie, mai sare unul și, în scurt timp trei vlăjgani chiuiau țopăind pe o bucată de ceva ce se chemase cândva saltea, sub privirile noastre chiorâșe. Poate s-ar fi oprit, dar cum noi nu păream convinși, au continuat cu și mai mult aplomb!

Stând noi așa nesiguri cam cum să procedăm, deodată auzim scârțâind roțile unei mașini. Întoarcem capetele toți deodată și vedem coborând dintr-o mașină bleumarin un artist, un mire și o mireasă. Artistul se duce repede la portbagaj, de unde produce un aparat foto pe care și-l agață de gât, o plasă și un reflector cu trepied. Între timp mireasa reușește să își monteze pe cap o coroniță din flori galbene de care e prins un voal lung, iar mirele își dă jos geaca și începe să își frece mâinile, cercetând cu un ochi sceptic decorul.

Evident că noi am uitat de tot, stăm ca fantomele cu gura căscată privind la nou veniți, apăruți dintr-un alt film. Pe cât de tăcut e mirele, pe atât de vocală e tânăra mireasă: ooo, ce mucegai!; balconul ăla stă să se prăbușească!; acolo să mă prinzi, Eugen!; iubi, scările alea coboară la subsol!; ăla-i un porumbel?

Artistul înțepenește trepiedul în fața conacului, agață de el plasa și rămâne cu mâinile în șolduri, încruntat în razele soarelui de toamnă. Mireasa a ajuns deja la balcon, mirele încă se luptă cu niște pânze de păianjen pe scări, artistul dă cu ochii de noi. Noi facem un pas în spate. El face un pas în față, noi încă un pas în spate.

- Băi, hai, valea de aici, că am o nuntă! Fi-mi-ar castelu' de râs! Eu nu urc scările alea nici mort! Buei, am zis valea, ce stați?, haideți, că am treabă!